Principiul aliajului de titan

Aliajele de titan sunt aliaje pe bază de titan adăugat cu alte elemente. Titanul are două izomorfe: titan hexagonal strâns ambalat α sub 882°C și titan cubic β deasupra 882°C centrat pe corp. Elementele de aliaj pot fi împărțite în trei categorii în funcție de influența lor asupra temperaturii de tranziție a fazei: (1)Elementele care stabilizează faza α și cresc temperatura de tranziție a fazei sunt elementele α stabile, ar fi aluminiul, carbonul, oxigenul și azotul. Printre acestea, aluminiul este principalul element de aliaj al aliajului de titan, care are efecte evidente asupra îmbunătățirii temperaturii normale a aliajului și a rezistenței ridicate la temperatură, reducerii gravitației specifice și creșterii modulului elastic. (2)Elementul care stabilizează faza β și reduce temperatura de tranziție a fazei este elementul de stabilizare a β, care poate fi împărțit în două tipuri: izomorfă și eutectoidă.

Produse din aliaj de titan

Primul include molibden, niobiu, vanadiu etc.; acesta din urmă include crom, mangan, cupru, fier și siliciu. (3)Elementele care au un efect redus asupra temperaturii de tranziție a fazei sunt elemente neutre, ar fi zirconiu și staniu. Oxigenul, azotul, carbonul și hidrogenul sunt principalele impurități din aliajele de titan. Oxigenul și azotul au o solubilitate mai mare în faza α, ceea ce are un efect semnificativ de întărire asupra aliajului de titan, dar reduce plasticitatea. De obicei, este stipulat că conținutul de oxigen și azot din titan ar trebui să fie sub 0,15-0,2% și, respectiv, 0,04-0,05%. Solubilitatea hidrogenului în faza α este foarte mică, iar prea mult hidrogen dizolvat în aliajul de titan va produce hidruri, ceea ce va face aliajul fragil. În general, conținutul de hidrogen din aliajele de titan este controlat sub 0,015%. Dizolvarea hidrogenului din titan este reversibilă și poate fi îndepărtată prin recoacere în vid.